Ecles. 11: 10
Eu sunt un fir de iarbă calcat de talpa vieţii
Şi verdele din mine, se luptă să răzbată,
Îmi strigă neputinţa, elanul tinereţii,
S-a dus cu răsărituri şi-apusuri, totodată.
Aştept robit de greul ce-mi frânge-ncet simţirea
Şi seva ce palpită, se scurge în ţărână,
Se zbat în mine ofuri, scrutând nemărginirea,
Căci tânără-i dorinţa, dar firea e batrână.
În lupta mea acerbă de-a mai trăi o clipă,
Cu ultima-mi putere, m-afund mai mult în tină,
Mă-ncred în rădăcina-mi firavă, care ţipă,
O doare-ncrâncenarea şi propria-mi ruină.
În plebea lumii-aceste, din mic eu mă văd mare
Şi-n existeţta-mi ştearsă, trufia mă subjugă,
Menirea mea şi rostul încet, încet, dispare
Şi din stăpân cu fală, ajung umilă slugă.
Îmi plânge trupul astăzi, bătut de vânt şi soare
Şi lutul mă-mpresoară, poveri încet se strâng,
În uscăciunea vieţii firescul aspru doare,
Căci toate-aceste patimi, din mine se răsfrâng.
Mă uit cu jind la ceruri în marea mea trezire
Şi-mi văd nimicnicia, îmi văd înfumurarea,
Eu, fir de iarbă verde ce duce-n putrezire,
Mă rog acum cu patos, ca să primesc salvarea.
Îndura-Te Divine, din înălţimi de slavă,
De truda-mi fără roade, de trupul care strigă,
Tu iartă-mi neştiinţa şi nepăsarea gravă,
Ce-acum prin Legea sfântă, la moarte mă obligă.
Aştept cu-nfrigurare ca să primesc sentiţta
Şi crezul meu de stâncă, mă ţine în picioare,
Acum prin Duhul slavei, primi-voi biruinţa,
Căci prin Isus Mesia, voi căpăta-ndurare.
Din ceruri se revarsă, ca semn de bunatate,
Izvor de apă vie, în picuri mii şi mii
Şi viaţa mea secată găseşte plinătate,
În promisiuni divine: un rai de reverii.
Nu-mi voi uita micimea şi nici a mea menire,
De-a fi un rob destoinic, în dragoste de Tată,
Credinţa fără margini va duce-n nemurire
Şi truda mea de-o viaţă, va fi încununată.
Eu sunt un fir de iarbă zdrobit de talpa vieţii,
Dar verdele din mine prin crez, astăzi răzbate,
Îşi strigă biruinţa, vigoarea tinereţii,
Renaşte-n răsărituri, prin har şi bunătate.
02/09/2003, Deva- Lucica Boltasu